In viata ne lovim de tot felul de probleme si dificultati, cum e si firesc. Dar cat de mult suntem oare dispusi sa ne sacrificam cand un prieten sau cineva drag noua intampina dificultati? Desigur, nu este normal sa abandonam pe cineva la greu, si este de datoria noastra morala sa ajutam acea persoana cat de mult putem. Dar ce se intampla cand aceasta perioada se prelungeste, cand problemele celuilalt ajung sa ne ocupe marea parte a timpului si sa ne epuizeze toate resursele? Cat de departe am merge pentru a ajuta pe cineva si care sunt de fapt limitele noastre?
Firea omeneasca si mai ales cea masculina este de obicei predispusa spre sacrificiu, in opinia mea. Aceasta predilectie este desigur mai putin accentuata la unii si mai mult la altii. Dar adevarul e ca toti avem limitele noastre pe care in unele cazuri le putem chiar depasi. In alte cazuri, totusi, aceasta depasire a limitelor proprii risca sa raneasca persoana in cauza sau pe cei din jurul sau. Si ce-ar fi de facut atunci? Ce putem face cand problemele celor din jur ne depasesc si ajung sa ne extenueze in asemenea masura incat nici nu le mai putem fi practic de vreun ajutor? In acest caz, cel mai bine ar fi sa facem un pas inapoi, sa respiram adanc, sa reflectam asupra rolului nostru in aceasta situatie si sa hotaram ce e de facut in continuare. Daca ne sta in putinta sa continuam in a ne oferi sprijinul, o vom face cu siguranta. De un real ajutor ar putea fi si simpla ascultare a necazurilor celuilat. Nu trebuie sa ne irosim tot timpul si energia in solutionarea problemelor celuilat cand nu este cazul. La urma urmei, poate nici nu suntem indeajuns de competenti pentru a oferi solutiile potrivite. Iar daca se ingroasa gluma, n-ar fi rau sa sfatuim persoana in cauza sa consulte un specialist.
Totul depinde bine-nteles de natura problemelor si de modul in care acestea pot fi sau nu rezolvate. Si consider ca in aceste cazuri extreme nu este vorba despre cat esti de bun sau de egoist, ci despre unele limite care pur si simplu nu pot fi depasite.
